ÎȘI AMINTESC VETERANII (VI): NADEJDA TIMOFTE (OSUHOVSKAYA)

Timofte2

Eu m-am născut pe 2 martie 1922 în satul Meleșeni, raionul Călărași, aceasta este Moldova din dreapta Nistrului, care pe atunci se afla în componența Regatului România.

Povestiți, Vă rog, cum trăia familia voastră pe timpul românilor?

Părinții mei s-au mutat cu traiul în Moldova din Ucraina, încă în 1905. Mama mea era ucraineancă, dintr-un sat de sub Cernăuți, iar tata era din Camenița, dar cum el, polonez de naționalitate, a nimerit acolo, nu știu. Acasă vorbeam în ucraineană, cu toate că tata cunoștea foarte bine limba poloneză, tradițiile populare, el era, după cum am înțeles mult mai tîrziu, un mare democrat, să cauți acum ziua cu lumînarea aprinsă și nu mai găsești unul ca el. Tata era un truditor adevărat, dar, necătînd la viața grea, nu se descuraja niciodată, și iubea foarte mult să cînte. Chiar cînd lucra din greu în cîmp, totuna cînta chiar și acolo.

El a participat la războiul ruso-japonez, și chiar dacă a îmblat la școală numai un an și jumătate, avea o memorie fenomenală, iar cînd începea să povestească ceva, noi toți nu ne mai săturam să-l ascultăm. Știa toată Biblia aproape pe de rost, dar se ducea la biserică o dată sau de două ori pe an. El zicea așa: ”Ce folos dacă în biserică cineva bate mătănii, iar pe urmă îți fură snopii de grîu din cîmp…” Noi trăiam atunci, nici casă nu-i poți spune, într-un șopron. Apoi, cînd, din vreo cauză oarecare, lua icoana din colț, și noi nu știam în ce parte să ne rugăm, el ne învăța: ”Dumnezeu e peste tot”.

Satul nostru era moldovenesc, dar o mahala era ucraineană. Acolo oamenii aveau așa nume de familie ca Gogol, Rostețkii, Jebovskii, Brataniuc, despre asemenea nume de familii eu acum nici nu mai aud. Erau și nemți, și evrei, ce-i drept, puțini. Dar trăiau toți în bună înțelegere, pe atunci nimeni nu se uita la naționalitate.

Iar ce sărăcie era… Eu, de pildă, iarna mă duceam la școală în așa încălțăminte, care era mai rea ca cipicii de acum… De aceea eram toată vînătă de frig… Desigur, de ghiozdane, nici pomeneală la nimeni din noi, aveam numai niște torbe făcute acasă. Pentru toată clasa erau doar cîte 2-3 manuale. Și dacă am pornit o discuție sinceră, chiar pînă în anii maturității noi nici nu știam ce-s aceea chiloți…

Familia noastră avea o bucată de pămînt, dar foarte mică, de aceea tata lua ”ispolă”, adică lua în arendă pămîntul altora și le dădea stăpînilor jumătate din roadă. Noi, copiii, am început foarte devreme să ajutăm părinții, de aceea eu copilărie practic n-am avut. Eu, de pildă, de la opt ani ajutam cu ce puteam, iar de la zece ani munceam în cîmp de rînd cu adulții, cu sapa sau cu secera. Așa că pentru joacă nu ne rămînea timp, iar la jucării nici nu visam.

O surioară mai mare de-a mea era grav bolnavă de epilepsie, și de cîteva ori pe zi avea accese serioase. Dar nu era cu cine să fie lăsată acasă, așa că mama o lua cu ea în cîmp. Și lua cu sine lumînări și chibrite în caz că va muri drept acolo, pe deal… Apropo, ea la fel se numea Nadea, dar totuș a murit mai tîrziu, iar cînd m-am născut eu, mama la fel m-a numit așa. Cu toate că există o superstiție populară, că nu trebue să numești cu acelaș nume al doilea copil, pentru că și al doilea va muri. Dar iată că eu am trăit mai mult decît toți…

Familia noastră doar era foarte mare. Sărmana mama noastră a născut 16 copii în total, dar pe acele vremuri mortalitatea infantilă era foarte înaltă, și pînă la vîrsta maturității au ajuns numai cinci… Iar ceilalți mureau cam pe la trei-cinci ani…

De pildă, țin minte bine anul 1934. În anul cela mai întîi a murit de boală frățiorul meu de șase ani. După cîteva luni s-a întors din armată fratele mai mare, însă el se molipsise undeva de bubă neagră și undeva în trei zile s-a consumat… Iar cam pe la 20 iulie mama a născut doi gemeni. I-a născut noaptea, iar în ajun ea lucrase în cîmp la secerat, aceasta doar era pe timpul recoltării grîului. Deci, imaginați-vă, să muncești încovoiată pe căldură, iar apoi să naști… Peste vreo lună și jumătate una din fetițe a murit… Așa că vă puteți închipui, ce fel de ”viață” era? Pur și simplu strașnică… Acum cînd îți amintești, nici nu-ți vine a crede, că noi am trăi așa nu chiar demult…

Foametea din 1932-33 nu o țin minte, pentru că prin părțile noastre parcă nu prea a fost. În schimb îmi amintesc, că iarna anului 1929 a fost foarte strașnică. Era atîta zăpadă, că tata era nevoit să facă tuneluri în ea. Iar cînd omătul s-a topit, apa era pînă pe la coroanele copacilor, și cînd au dat din nou înghețurile, noi ne dădeam cu săniile pe gheața ceea.

Dumneavoastră ați învățat undeva?

În satul nostru era școală de patru ani, iar după ea, fiecare se ducea mai departe unde putea. Însă unul din frații mei mai mari – Petru, era foarte capabil la învățătură. Cînd într-un singur an el a terminat cu succes două clase de-odată, directorul școlii noastre, apropo, el era rus de naționalitate, un om foarte bun și cumsecade, a văzut asta, și a început să-l convingă pe tatăl nostru, ca Petea să învețe mai departe. Dar cu care bani?

Și totuș tata a găsit o posibilitate, l-a dus la Chișinău, și l-a aranjat la învățătură la liceul ”Donici”, care se afla acolo unde acum e conservatoriul. Iar deja în al doilea an fratele meu avea de-acum doi elevi, dintre cei trîndavi, dar în schimb din familii bogate. El se ocupa cu ei, și astfel își cîștiga puțini bani pentru învățătură. Iar apoi fratelui chiar i-au încredințat să administreze biblioteca liceului, și eu țin minte cum îmi aducea cărți pentru copii, ca să citesc. Iar eu iubeam foarte mult să citesc, puteam să mă ascund cu o carte undeva într-un colț, și nu mai aveam nevoe de nimic. Iar apoi, pentru că Petru învăța foarte bine, i-au acordat bursă personală. Și numai datorită acestui fapt, în 1935 el a reușit să mă scoată și pe mine din sat.

M-au aranjat să învăț la ceva asemănător cu școlile profesional-tehnice de astăzi. Acolo învățam să țesem covoare, să brodăm, să împletim, și alte meserii de acestea. Toamna, tata ne aduca la școală, ne lăsa un sac de cartofi, sfeclă, morcov, și pînă în vară noi învățam acolo.

Trăiam în căminul școlii, dar ne deserveam complet. Chiar și mîncare ne găteam singuri. Directoarea noastră primea comenzi, și eu țin minte, cîte lucruri frumoase făceam. Practic noi lucram pentru ea, dar în schimb învățam și o meserie.

Țin minte că, nu știu de ce, o perioadă ea îmi ținea pică, și se lega de mine cu diferite motive. Chiar și acum nu înțeleg pentru ce, din care cauză? Îmi striga: ”Du-te peste Nistru, vei mînca baligă de cal acolo…” Era o adevărată, înverșunată românca, pe atunci toată conducerea era alcătuită din români: primarii, preoții. Striga, că să-i plesnească ochii din cap dacă voi trece clasa…

Și nu știu cum s-ar fi terminat treaba, dar alături de noi se afla gimnaziul de băeți, și noi pregăteam diferite numere ale activității artistice de amatori pentru o sărbătoare colectivă. Eu cîntam în cor, noi de asemenea trebuia să participăm, cînd, pe neașteptate, conducătorul nostru s-a îmbolnăvit, însă eu am reușit cumva să dirijez corul, și astfel am salvat situația. Și numai după cazul cela și-a schimbat mânia pe bunăvoință.

Am absolvit școala ceia, am învățat în ea patru ani. Dar pot spune că viața de oraș aproape că nu o cunoșteam, și chiar Chișinăul mai nu-l văzusem deloc. Școala noastră avea ograda sa închisă, și în oraș de pe teritoriul școlii aproape că nu eșeam, iar vara plecam imediat acasă, să ajutăm părinții. Aliniați ne scoteau la plimbare, aliniați ne duceau la biserică, la sărbătorile de stat, iar așa noi nu ne duceam nicăeri, și chiar rar vorbeam cu cineva.

Să continui studiile puteam doar la București, de aceea despre aceea eu nici nu visam. Dar am întrat la o școală de contabili, care se afla în fața actualei peți de flori pe strada Gogol. Pentru învățătură nu plăteam nimic, pentru că aceasta o bancă își gătea specialiști pentru sine, și stăteam la gazdă la un vechi prieten de-al tatălui. Am învățat acolo un an, și taman pe 28 iunie 1940 a avut loc eliberarea.

Ce sărbătoare a fost pentru noi toți… Era perioada recoltei, noi taman lucram în cîmp, și eu pînă acum țin minte cum am văzut un avion zburînd de-asupra noastră. Cînd lumea a înțeles ce se întîmplă, apoi au început toți să arunce de bucurie pălăriile în aer, într-atît erau de fericiți… Acum eu chiar nici nu pot lămuri cum se cuvine, de ce lumea era atît de bucuroasă. Poate de aceea, că știau și înțelegeau mai multe decît mine, căci eu eram o simplă adolescentă, și trebue să spun că eram și mai puțin dezvoltată ca acum. Și chiar dacă învățasem, parcă, dar totuna noi eram niște prăpădiți, absolut înapoiați. Chiar și radioul, de pildă, îl ascultam foarte rar.

Dar voi deja vă dădeați sama, că în curînd va veni Armata Roșie? Poate, cineva vă spunea ceva, de exemplu, învățătorii?

Dar parcă ei vorbeau cu noi? Nu, aceasta a fost pentru noi un fapt absolut neașteptat, cu toate că a fost un caz. Conducătorii satului nostru nu erau nici români, dar niște unguri din România. Și lumea a observat, că cu cîteva zile înainte, s-a întîmplat ceva între ei, iar cu o zi înainte, noaptea, ei s-au strîns repede și au plecat în taină în România. Bogătași localnici pe la noi nu erau, de aceea nimeni n-a plecat cu ei.

Cum s-a schimbat viața voastră după reunire?

Anul acela pînă la începutul războiului literalmente a zburat, nu ne mai săturam să ne bucurăm de viața noastră, cu toate că nu am dovedit să-i apreciem pe deplin plăcerile. Dar eu, de pildă, chiar din primul salariu am putut să le cumpăr părinților o vițică, cu toate că pînă atunci despre aceasta nu putea fi nici vorbă.

Deoarece noii conducători erau cel mai des dintre cei veniți, care nu cunoșteau limba moldovenească, în structurile statale au început să angajeze oameni care știau limba. Eu taman treceam practica în bancă la Bravicea, dar deoarece știam și moldovenește, și puteam vorbi pe rusește, apoi peste tot au început să mă folosească ca traducător. În orice vreme puteau să mă cheme, cînd la miliție, cînd la procuratură, cînd la comitetul executiv raional, iar în curînd am fost avansată și numită șef de secție.

Cum ați aflat că a început războiul?

Aceasta a fost o surpriză absolută pentru noi toți. De pildă, în duminica ceea, cînd a început războiul, noi aveam cros. Am ajuns eu cam pe la orele 10 la finiș și acolo pur și simplu m-au uluit: ”Război!” Aceaastă știre era atît de neașteptată, încît am înlemnit de-a binelea cînd am auzit asemenea noutate…

Am continuat să lucrăm încă aproximativ o săptămînă, și doar pe 28-29 iunie, cînd de-acum se auzea canonada de artilerie, am înțeles că trebue să plecăm. Ne-am strîns în niște legături boarfele noastre modeste, și, în trei căruțe, lucrătorii comitetului raional și al comitetului executiv raional au pornit spre Dubăsari. Vreo două zile a trebuit să așteptăm trecerea peste Nistru, pentru că, din cauza bombardamentelor neîncetate, trecerea se efectua mai mult noaptea, dar în acel întuneric și haos i-am perdut pe ai mei. Iar în căruță au rămas toate lucrurile și documentele mele, și eu eram doar într-o rochiță roșie și în sandale… Ce-i de făcut? Pentru început, am bocit cum se cuvine, iar apoi m-am gîndit că ai noștri puteau să plece la Tiraspol.

Am ajuns la Tiraspol, dar acolo nu era nimeni din ai noștri. Atunci m-am întors la Dubăsari, am întrat la comitetul executiv, am întrebat de ai mei. Pe vremea ceea eram încă foarte naivă, credeam că, deoarece-i evacuare, înseamnă că totul decurge strict conform planului, și șefii știu cine și încotro a luat-o. Însă acolo s-au uitat la mine nedumeriți… Clar, nimeni nu știa nimic, era un haos total, nici o organizare. Dar totuna noi atunci credeam că războiul degrabă va sfîrși, iar pe nemți îi vom birui arucînd doar cu cușmele în ei…

Es zăpăcită de la comitetul executiv, și cînd colo îl văd pe un cunoscut – Danilenco, șeful secției financiare din raionul Bravicea. De acum memoria mea nu mai este cea de odinioară, dar țin minte foarte bine, că cînd l-am văzut, m-am gîndit că gata – sînt salvată, el este scăparea mea! Îl întreb, unde-s toți ai noștri, iar el zice cî în noaptea ceea ne-a împrăștiat pe toți. Iar căruțele noastre au rămas în partea cealaltă a Nistrului. Cei mai mulți din grupul nostru au mers înainte, iar trei, el, Baușer și încă cineva, au rămas, să ee căruțele. Eu, desigur, m-am alăturat lor, și am devenit surugiu la a treia căruță.

Însă comisarul militar din Bravicea își ducea mobila sa în căruța ceea, în Balta locuiau părinții săi, și el vroia să o ducă la ei. De aceea ne-am pornit spre Balta. Am ajuns, pe mine m-au lăsat la o femee, iar ei s-au dus la părinții lui, care trăiau lîngă gară. I-am așteptat toată ziua, noaptea, dimineața, dar ei nu se mai întorceau. Ei, ce-mi rămînea să fac?

Țin minte că i-am spus femeii celea că mă duc la poștă, iar pe drum m-am întîlnit cu șeful casei noastre de economii Kvitkov. Iar el îmi spune: ”Nu mai tîrziu decît aseară i-am văzut pe părinții tăi, cînd eșeau din oraș”. Practic, mai-mai să ne întîlnim. Ei, ce trebuia eu să fac mai departe?

Atunci m-am dus la comisariatul militar și m-am cerut în armată, deaorece mai înainte absolvisem cursurile pentru instructori sanitari. Și chiar dacă comisariatul era deja pregătit pentru evacuare, mi-au spus că mă vor lua cu ei, și cînd vor ajunge din urmă unitatea militară care ultima s-a retras din Balta, mă vor transmite ei. Taman se pomenise și un plutonier din unitatea ceea, și astfel m-au încredințat lui. Însă noi, fiind cu mașina, am ajuns la Voznesensk înainea unitășii celea, și cîteva zile am așteptat pîna se va apropia. Iar cît am așteptat, masa am luat-o la ospătăria orășănească. Ne-am dus o dată cu plutonierul acolo, întrăm, și-i vedem pe milițienii noștri din Bravicea, pe care îi cunoșteam foarte bine. Totuș, cît e de strîmt pe fața pămîntului… Ei s-au bucurat foarte mult cînd m-au văzut, îmi ziceau: ”Rămîi cu noi”. Dar eu le-am spus: ”Nu, eu deja fac parte dintr-o unitate militară”, cu toate că încă eram îmbrăcată în rochița mea.

Ați fost bombardați pe drum?

Peste tot am văzut urme de bombardamente, dar personal n-am nimerit sub ele nici odată.

Iar mai apoi a sosit unitatea noastră, regimentul 130 de infanterie, ce-i drept, numărul diviziei nu-l mai țin minte, și am fost angajată în calitate de instructor sanitar.

Și am început să ne retragem luptînd… Iar, apropo, în timpul retragerii, la un popas l-am văzut pe Danilenco. M-am apropiat de el, am vorbit puțin. După cum s-a deovedit, ei totuș s-au întors după mine, dar eu deja eram plecată.

În regimentul 130 la început am slujit în batalionul medical, iar mai tîrziu am fost numită instructor sanitar al unei companii de infanterie. Dar acolo nu am slujit mult timp.

Deja pe la sfîrșitul lunii septembrie pe neașteptate am fost invitată la statul-major al regimentului, iar eu nici nu înțelegeam pentru ce. Comisarul regimentului mă întreabă: ”Sînteți din regiunile din vest?” Țin minte că mă uitam la el, și nici nu știam ce să-i răspund. Eu atunci nici idee nu aveam despre ce merge vorba. S-a dovedit că a eșit un ordin că persoanele de pe teritoriile eliberate nu demult nu au dreptul să se afle în unitățile de pe primele linii… Din cauza aceasta trebuia să părăsim regimentul nostru. Medicul-șef al batalionului nostru, originar din Odessa, a fost la comisarul regimentului și a garantat personal pentru mine, l-a rugat să mă lase… Dar parcă te poți opune ordinuli comandantului suprem? Acest moment, apropo, este cea mai mare jignire din vița mea. Căci tu te cunoști pe tine, iar cînd colo ți se manifestă o asemenea neîncredere…

Dar în viață totul merge împreună, și bucuria, și necazul. Iar felul în care m-au petrecut mi-a ușurat mult mîhnirea, și despre aceasta țin minte toată viața.

Eu doar am slujit foarte puțin în regimentul cela, dar m-au petrecut ca pe o soră de-a lor. Eu toată viața am fost foarte stăruitoare, nu mă speriam de nicio treabă, de aceea în acel scurt timp mi-am arătat cele mai bune calități ale mele. Țin minte, cînd plutonierul nostru anunța, că este nevoe de cîțiva oameni în locul cutare. Dar deoarece eu întotdeauna mă ofeream prima, el chiar începuse să mă oprească: ”Nu, tu mai stai. Tu și așa ai muncit mult deja…”

La despărțire mi-au dăruit două rînduri de rufărie de corp, obele, o tristă cu pesmeți… Din tot regimentul 130 s-au adunat 15 moldoveni din ”regiunile de vest”, dintre care doar două fete, eu și Tanea Ivanova. Și a început epopeea noastră. Ne-au dat un plic pecetluit și ne-au ordinat să ne ducem la Ghenicesk, acesta-i un oraș pe litoralul Mării Azov.

Pe unde mergeam pe jos, pe unde cu mașini și trenuri de ocazie. Iar pe parcurs diferiți comandanți nu o dată ne-au propus: ”Rămîneți în unitatea noastră”. Însă noi eram atît de naivi. Credeam că dacă nu au avut încredere în noi, atunci în Genicesk ne așteaptă să sosim cît mai degrabă, că trebuim acolo… De aceea îi refuzam pe toți și mergeam mai departe. Și nimeni din noi nici nu s-a gîndit să fugă undeva, așa și am ajuns toți cincisprezece la Ghenicesk. Acolo, bineînțeles, nu ne aștepta nimeni, dar ne-au dat îndreptare să plecăm la Huliaipole. Și chiar dacă nemții bombardau strașnic, și trebuia să mergem prin cîmpii, dar totuna am ajuns.

S-a dovedit că la Huliaipole se formau unități de geniști. Și iată că pe mine m-au numit instructor sanitar în una din companiile batalionului 169 de geniști, în care am slujit pînă la sfîrșitul războiului.

Calea de arme al batalionului nostru este aproximativ următoarea: Rostov, Astrahan, Stalingrad, Crimeea. De acolo Frontul IV Ucrainean, din care făceam parte, a mers prin Ucraina de vest și Carpați de-a lungul graniței Poloniei și Cehoslovaciei. Noi aveam sarcina de a crea condițiile pentru trecerea trupelor, mențineam drumurile în ordine, unde trebuia, construiam poduri. Minam și deminam, construiam linii de apărare și diferite fortificații. Iar în Stalingrad ne-au lăsat mai mult timp, vreo patru luni, pentru că am participat la reconstrucția centralei hidroelectrice din Stalingrad.

…..

Părinții dumneavoastră v-au povestit ceva despre ocupație?

Eu deja v-am spus că la începutul războiului părinții mei s-au evacuat, dar cînd nemții i-au înconjurat, ei nu vroiau să se întoarcă în satul nostru. În raionul nostru Bravicea pînă la război au dovedit să organizeze numai două colhozuri, și taman la organizarea unui colhoz a participat tatăl meu, și chiar a fost numit locțiitor al președintelui. Însă tata era om stimat în sat, un muncitor adevărat, în viața lui nu a făcut rău nimănui, cu atît mai mult să impună pe cineva cu forța să între în colhoz.

Pe părinții mei deja erau gata să-i primească într-un colhoz în regiunea Nicolaev, dar jandarmii i-au impus să se întoarcă acasă. Chiar au adus o căruță la ușa casei, au încărcat totul în ea, și i-au trimis acasă. Iar tatălui nu i-a venit în minte că se poate duce nu la noi în sat, dar la fratele lui, care trăia în raionul Sîngerei. Iar așa, cînd s-au întors, jandarmii români cu lingăii lor i-au întîmpinat cu ciomege… Cel mai tare își băteau joc de tata, îl băteau, îl tîrau din instanță în instanță… Pe mama o impuneau să lucreze. Mai pe scurt, toți au avut de tras…

Apropo, la noi în Moldova, nemții aproape că nu se amestecau în conducere. Iar românii, pe moldoveni, nici de oameni nu-i socoteau… Eu doar țin foarte bine minte asta încă din viața de pînă la începutul războiului. Iar acum, cînd aud aceste lozinci, că ei sînt frații noștri…

Iar imediat după sfîrșitul războiului iarăș secetă și foamete… Și iată că cea mai mare durere a veții mele este că părinții mei nu au ajuns pînă la timpurile, cînd li se putea ușura viața… Mama a murit de cancer în 1950, pur și simplu a putrezit de vie. Ce muncitori erau, niște mucenici adevărați, și n-au văzut nici o zi luminoasă în viața lor, numai s-au spetit toată viața… Fiecare a avut chinurile sale, care mai multe, care mai puține… Iar acum te uiți, cum s-au făcut oamenii, nu-i înțeleg…

Interviul integral aici

Anunțuri