ÎȘI AMINTESC VETERANII (V): ION GARȘTEA

garshtya

Eu m-am născut în 1926 în satul Bulboaca, raionul Orhei, pînă la 28 iunie 1940 această parte a Moldovei s-a aflat în componența Regatului România. Familia noastră era mare: părinții, patru surori și noi, doi frați. Noi trăiam greu, ca și majoritatea țăranilor pe atunci. Familia noastră făcea parte, mai degrabă, din cele mijlocașe, pentru că noi aveam puțin pămînt propriu, de aceea nu duceam foame, dar să ne îmbrăcăm, să ne încălțăm, cu acestea erau mari probleme. Din această cauză eram nevoiți să cîștigăm ceva adăugător, lucrînd cu ziua. Eu am absolvit 4 clase în școala din satul nostru, și am făcut încă 3 clase la școala din satul vecin. Chiar dacă școlile primare erau gratuite, familia noastră nu-și putea permite să învețe toți copiii, de aceea surorile mele n-au îmblat la școală. Eu vroiam foarte mult să studiez mai departe, în 1938 tata chiar m-a dus la Chișinău, am susținut cu succes examenele pentru gimnaziu, dar n-am reușit să adunăm bani pentru învățătură.

Ce atitudine a avut familia dumneavoastră față de faptul că Moldova a întrat în componența URSS?

Nu numai familia noastră, dar și aproape toți consătenii noștri așteptau aceasta, de aceea au întîlnit Armata Roșie cu bucurie. Țin minte, încă de prin 1938 apăruseră zvonuri, că degrabă Moldova va întra în componența URSS, dar pentru asemenea vorbe se pedepsea. Lumea vorbea, că, pare-se, acționează chiar un detașament de partizani sovetici, parașutat în mprejurimi. Satul nostru nu era bogat, țărani înstăriți aproape că nu erau. În satul nostru erau numai 4 familii, care aveau mai mult pămînt decît ceilalți, era un singur mare moșier prin părțile noastre, iată ei toți au și plecat în România.

Ce s-a schimbat după venirea Armatei Roșii?

Aproape nimic, dar trebue luat în considerație, că a și trecut mai puțin de un an pînă la începutul războiului. N-au dovedit să organizeze colhozuri, dar deja începeau a planifica, le spuneau țăranilor ce trebue să semene. Pe cîțiva oameni, nu pe mulți, i-au luat să slujească în Armata Roșie. Deschiaburire nu a fost, dar patru bărbați din satul nostru au fost supuși represiunilor, ce-i drept, familiile lor au fost lăsate în pace. Au fost arestați, și mai mult despre ei nu am auzit nimic niciodată. Printre ei era și tatăl viitoarei mele soții, și trebue să spun că ei trăiau la fel de sărac ca și toți, de pildă, podeaua în casă era de lut. Noi credem, că l-au arestat din cauza că el era în conflict cu președintele selsovetului. După război am încercat să aflăm ceva despre soarta lui, dar nu am reușit să aflăm nimic, absolut nimic…

Aveați senzația, că se apropie războiul?

Noi eram niște țărani simpli, ziare nu citeam, nici chiar radio nu aveam. De pildă, țin minte, ce eveniment a devenit demonstrarea pentru prima oară în satul nostru a unui film. Au arătat ”Petru I”, și fiindcă nu era ecran, filmul a fost proectat pe peretele alb al unei case. Apoi după aceasta oamenii se apropiau și pipăiau acest perete… Noi puțin ce știam, dar țin minte că părinții făceau rezerve de sare, chibrite, gaz lampant. Încă pînă la război au dovedit să plece din satul nostru aproape toți evreii, dar patru familii, cele mai sărace, au rămas.

Ce soartă au avut?

Tragică. I-au împușcat pe toți la marginea satului… Dar cum a fost, tatăl meu, împreună cu preotul satului (el îl ajuta în toate) și cu alți oameni, s-au dus la români, i-au rugat să lase măcar copii, le-au promis că acești copii vor fi botezați, dar totul a fost în zadar. Zmulgeau acești copii din brațele adulților…

Cum s-a schimbat viața în satul vostru după ocupație?

Satul nostru s-a pomenit în ocupație chiar din primele zile, de aceea pur și simplu nu au dovedit să petreacă mobilizarea în Armata Roșie. În împrejurimile noastre nu au fost nici un fel de lupte. În satul nostru nu era o garnizoană permanentă română, dar mai tîrziu, în 1943-1944 a apărut așa-zisă ”Armată neagră”, ceva de genul ”armatei muncitoare”. Aceștia erau oameni mobilizați pentru lucrări de fortificare, construiau nu departe de satul o linie de apărare pentru armata română. Viața la fel se schimbase puțin, lumea muncea din greu, ca și mai înainte. Probabil, s-au mărit impozitele, pentru că eu țin minte clar o asemenea imagine: deoarece mulți oameni nu puteau plăti impozitele la timp, li se lua ceva din bunurile casei, din asemenea lucruri lîngă primărie se adunau grămezi întregi. Și oamenilor li se punea o condiție, că dacă pînă la o anumită dată nu se achită, atunci aceste lucruri ale lor vor fi vîndute. Dar de unde puteau lua bieții țărani bani? În armata regală luau să slujească, dar nu pe mulți, tatăl meu era din 1887, și desigur, pe el n-au încercat să-l recruteze nici în armata română, nici în Armata Roșie. Românii în genere nu aveau încredere în moldoveni, la noi în sat chiar și primar au pus un om trimis din România. Ce-i drept, ceva represiuni deosebite în satul nostru în timpul ocupației eu nu țin minte, dar totuna lumea aștepta foarte mult eliberarea.

Cum au eliberat satul vostru?

Cînd deja se apropia Armata Sovetică, intensitatea lucrărilor pentru construirea liniei de apărare lîngă satul nostru a crescut, populația civilă, inclusiv și eu, era impusă să sape tranșee în timpul nopții, să instaleze rețele din sîrmă ghimpată. Iar cînd linia frontului a ajuns în imediata apropiere, românii au evacuat toată populația satului în spatele frontului, la vreo 10 kilometri, în satul Tabăra. Pînă acum țin minte acea zi însorită, cînd o coloană întreagă de locuitori eșea din sat, iar trupele Armatei Roșii ne vedeau ca în palmă, dar nu am fost bombardați. În sat au rămas doar cîțiva bătrîni, care nu au vrut să plece nici în ruptul capului, dar nici aceasta nu a fost de ajuns, soldații români au luat din case tot ce era mai prețios din ce au reușit să găsească, dar nu numai asta, multe lucruri pur și simplu le-au stricat și nimicit…

Cînd ați fost chemat la armată?

Frontul a trecut repede, noi ne-am întors în sat mai că în aceiaș zi, în care l-am părăsit. Am început să aducem totul în ordine, iar deja după două zile prin sat îmbla un ofițer sovetic, un căpitan, el vorbea puțin românește, și chema toți bărbații să se adune lîngă sovetul sătesc. Cînd s-au adunat toți, s-a început mobilizarea. Trebuiau să fie recrutați toți bărbații, începînd cu 18 și pînă la 50 de ani, doar-doar pe cei orbi că nu-i înscriau. Asemenea s-au adunat în satul nostru cam vreo 500 de persoane. Iar noi, tineretul, ne-am repezit să ne înscriem în armată printre primii. Eram tineri, naivi, nu știam nimic despre viață, războiul nu-l văzusem… Și eu pe atunci nu împlinisem nici 18 ani, eram jos de statură, în sat chiar eram numit ”Ion-mititelu”, și de aceea căpitanul i-a spus tatălui meu (el slujise în armata țaristă și știa rusește), că, conform legii, nu avem dreptul să-l recrutăm pe feciorul dumneavoastră, dar dacă vrea, lasă să scrie cerere. Noi, cei de-o seamănă, din 1926, eram 18 oameni, eram toți prieteni și am hotărît să ne ținem împreună, de aceea am scris cererea. Iar bătrînii-consăteni îl mustrau pe tata: ”Ce faci? Alții nu știu cum să-și scape copiii de armată, iar tu însuți îl ajuți pe al tău să nimerească acolo”. Însă el le respundea: ”Ce pot să fac eu, dacă el singur vrea așa de tare?” Ne-au preîntîmpinat, că trebue să ne luăm lucrurile cele mai necesare, mîncare pentru cîteva zile, și undeva peste trei zile, pe toți noi, vreo 500 de persoane, ne-au dus pe jos la Chișinău. Ne-au aliniat pe toți într-o coloană, cînta un sătean de-al nostru, un armonist șchiop, rudele au mers un timp alături de noi. Pe mine mă petreceau tata, surorile, fratele mai mic, mama a rămas acasă, toți plîngeau, însă eu le-am spus: ”Nu plîngeți, întoarceți-vă acasă”. Din acei 500 de oameni de la război s-au întors mai puțin de jumătate, nu dispun de date precise, iar din cei 18 de o vîrstă cu mine – numai șase… Dar în Chișinău am stat numai o noapte, am trecut tratamentul sanitar, și cu trenul ne-au dus la Jitomir. Am ajuns acolo undeva a cincea zi, și doar acolo ne-au schimbat hainele. Ne-au dat bocanci, moletiere și uniforme, ce-i drep ele erau uzate, cîrpite, cu pete de sînge…

Ivan Antonovici, totuș cum puteți explica faptul, că Dumneavoastră și săteni voștri au salutat întoarcerea puterii Sovetice, de ce v-ați dus la război cu bucurie, doar nu știați nici limba rusă, iar în componența Uniunii Sovetice ați dovedit să trăiți doar un an?

Cînd trăiam în componența României, noi, țăranii simpli, nu aveam nici o perspectivă, noi eram condamnați să muncim toată viața la bogați. Nu puteam studia, căpăta o profesie, chiar și noi, nu chiar săraci, nu ne puteam permite plata pentru învățătură. Despre ce să mai vorbim, dacă aveam probleme foarte mari cu îmbrăcămintea, dar mai ales cu încălțămintea. Cînd în 1940 a venit puterea Sovetică, imediat în satul nostru au fost aduse diferite mărfuri, țesuturi, încălțăminte, la prețuri acceptabile chiar și pentru cei mai simpli oameni. Lumea a văzut de-odată că se poate de trăit altfel, dar cel mai important, s-a schimbat atitudinea față de oameni. Pentru atitudinea omănoasă față de lume, pentru posibilitatea de a obține studii, pentru perspectivele în viață, oamenii susțineau puterea Sovetică și erau gata să lupte pentru ea.

Cum v-au pregătit în regimentul de rezervă?

Am stat acolo o lună-o lună și jumătate. Ne ocupam foarte intens, dar atenție se atrăgea mai ales pregătirii tactice. După dejun ne scoteau din oraș la lecții, și ne întorceam doar înainte de cină. Mîncare, desigur, nu ne ajungea. Comandanții aveau experiență, dar greutatea cea mai mare era că nu aveam traducător, iar nimeni din noi nu cunoștea limba rusă. Nu știam nici chiar lingura cum se numește, de aceea comandanților noștri le era foarte greu. Dar treptat învățam, eu, de pildă, foarte repede am început a înțelege ce vorbesc. Ofițerii chiar au început să mă folosească ca traducător, dădeau comanda, și eu o traduceam băeților noștri, ei o îndeplineau corect, dar iată că în limba rusă nu puteam traduce, nu vorbeam deloc. Am început a vorbi mai tîrziu, la asta mi-a ajutat foarte mult lectura, eu mă stăruiam să citesc cît mai mult, mai ales, desigur, ziare.

În ce unitate ați nimerit?

Înainte de a ne trimite pe front ne-au dat cîte o armă la șase persoane, pansamentele individuale, mantale noi englezești, nasturii la ele străluceau, și ne-au ordinat să le acoperim cu material. Ne-au descărcat în Belorusia de vest, în cîmp, noaptea, deja se auzea canonada artileriei. Stăm noi, și vedem cum din întuneric, din toate părțile se apropie de noi ”cumpărătorii”… Cu noi venise comandantul companiei noastre de instrucție locotenentul-major Zairov, și-a luat rămas bun de la noi, și ne-a transmis noilor noștri comandanți. Mai țin minte, că pe lîngă noi au trecut cercetașii cu doi nemți prizonieri, pe care ni i-au arătat nouă, noilor recritați. Toți cei care au sosit cu eșalonul nostru au nimerit în divizia a doua de infanterie a armatei 50, pe ea neoficial o numeau ”moldovenească”, pentru că acolo slujeau mulți moldoveni. Eu am nimerit ca simplu pistolar în prima companie de asalt al primului batalion al regimentului 200 de infanterie.

Dumneavoastră vroiați să nimeriți anume în infanterie sau în alte tipuri de trupe?

Desigur, noi aveam careva preferințe, deja atunci noi înțelegeam, că războiul nu este la fel pentru toți. Cel mai mult aveau de tras, desigur, infanteria și tanchiștii. Îmi pare, că eu vroiam să nimeresc în artilerie, mai ales printre servanții ”Katiușei”, dar pe noi nici nu ne întrebau.

Nimeni nu încerca să evite frontul?

Au fost cîteva cazuri foarte neplăcute: cînd ne-am pornit spre front, un băiat a pus mîna pe șinele căii ferate, și i-au fost tăiate degetele. Desigur, a fost imediat arestat, dar ce a fost cu el mai departe, nu știu. Unii soldați dezertau de la lecțiile de cîmp, dar totuna apoi erau găsiți. Cu o zi înainte de a ne trimite pe front, ne-au aliniat, au scos în fața nostră un asemenea dezertor, un băiat înalt, îl țin minte, parcă a fost eri, au citit sentința, dar l-au dus, nu l-au împușcat în fața noastră. În genere despre împușcări exemplare pe front numai am auzit, personal n-am văzut nici una. Iar deja pe prima linie am avut un asemenea caz. În Polonia ne-am oprit întru-un sat pentru a petrece noaptea, și am descoperit că a dispărut santinela noastră. Soldatul cela, îmi pare, era leton, un om cu carte, țin minte chiar și numele lui de familie – Lepa. Dar comandantul plutonului împreună cu doi soldați s-au pornit pe urmele lui, asta era undeva pe la începutul lui noembrie 1944, de acum căzuse puțină zăpadă și după urme l-au găsit. Cînd au dat de el, acela se odihnea într-o casă de polonezi, își usca obelele. Spuneau, că a fost împușcat, dar noi n-am văzut… Eu cred că oamenii ceia se comportau pur și simplu prostește, pedeapsa în acei ani era inevitabilă și cumplită…

Cum ați fost întîlniți? A fost vreo selecționare în compania ceea?

Ne-au întîlnit foarte bine. În compania ceia, prima de asalt, cînd am sosit noi, mai rămăseseră doar vreo 20 de oameni… Desigur, acolo se stăruiau să aleagă soldați puternici, cu experiență și inițiativă, dar asta depinde ce rezerve veneau, și dacă era posibil să alegi pe cineva. Iată aici, cînd ne-au împărțit în subunități, au destrămat banda noastră veselă, cu mine în pluton au nimerit doar trei săteni de-ai mei, iar în companie – vreo 20 de toți. Dar asta numai pînă la prima luptă… Noi atunci stăteam în linia a doua, de aceea iar continuam pregătirea militară, iar deja peste o săptămînă am fost trimiși pe prima linie.

Țineți minte prima voastră luptă?

Chiar a doua zi a aflării noastre pe front, ne-am pornit în atac, luam nu știu care orășel. După tirul de artilerie ne-am ridicat, dar atacul s-a împotmolit… Am făcut încă cîteva încercări nereușite, iar deja peste trei zile ne-au trimis la regrupare. La acel moment în compania noastră din 90 de oameni rămăseseră undeva vreo 50… Ce mi s-a întipărit în minte? Desigur, perderile mari. Dar, știți, nu aveam prea mare frică. Comandantul plutonului nostru ne învăța: ”Nu trebue să vă fie frică”, și asupra mea aceste vorbe acționau. Da, și nu uitați că pe atunci de-abia împlinisem 18 ani. Unicul lucru, de care aveam frică, era să cad prizonier. Întotdeauna îmi lăsam o grenadă ”pentru mine”, noi știam, că nemții torturau prizonierii.

Care erau cauzele acestor mari perderi, cum credeți Dumneavoastră acum?

Erau desigur și greșeli de-ale comandanților, și nu era pregătit cum trebue, era cîte ceva, dar cauza principală eu o văd în pregătirea insuficientă a noastră. Ei, ce puteau să ne învețe într-o lună și jumătate? Totuș, aceasta este foarte puțin, foarte mulți soldați au murit din cauza pregătirii insuficiente. În tot timpul cît am luptat, din octombrie 1944 pînă în mai 1945 pe noi de 4 sau 5 ori ne-au retras la regrupare…

Cum acționa asupra Dumneavoastră moartea tovarășilor?

Cînd trebue să moară un om bătrîn, asta-i una, iar cînd moare unul tînăr, cu care numai ce erai alături, vorbeai cu el, și cînd înțelegi că în locul lui puteai fi tu… Nu te poți deprinde cu așa ceva. Eu țin minte cum retrăiam cînd a murit comandantul plutonului nostru, cazahul Derjijabov. Pe noi, pe soldații tineri, el ne susținea în toate, ne încuraja, ne ocrotea și ne învăța. Cînd murea înaintea noastră, cînd vedeam măruntaele lui pe zăpadă, plîngeam…

Iar faptul că nu știați limba rusă, nu Vă împedica în luptă?

Ei, da, pe cine îl interesa aceasta? Lucrurile elementare doar le-am învățat. Cel mai important: să te miști înainte prin salturi mici, ai fugit 3-5 metri, cade imediat și tîrăște-te cîțiva metri.

Așa v-au învățat?

Da, încă în regimentul de rezervă, însă nu toți făceau așa. Iată, cînd ne-au completat înainte de ofensiva în Prusia orientală, atunci au trimis niște caucazieni, apoi ei în genere nu știau nici un cuvînt pe rusește…

Credeți că o armată multietnică este un plus sau minus? Împreună cu oameni de care naționalitate ați luptat?

Încă pe cînd eram în regimentul de rezervă, noi, moldovenii, nu vorbeam cu balticii, care erau mulți acolo, pentru că nici ei, nici noi nu știam limba rusă. Cînd pe front au fost trimise rezerve din Caucaz, apoi ei în genere nu știau nici o boabă rusește, cum puteam noi discuta cu ei? Rezervele din Asia Mijlocie nu numai că nu știau limba rusă, dar s-au dovedit a fi și complect nepregătite… Dar nu-i nimic, toți luptau, toți mergeau în atac, toți îndeplineau ordinele, erau pe atunci ”pîrghii” ca să impui lumea să lupte cum se cuvine, chiar dacă nu vroiai… Principalul era pregătirea soldaților, naționalitatea nu era importantă, toți luptau. Iată, de pildă, comandantul plutonului nostru era cazah, pentru calitățile sale omenești și profesionale era stimat, și chiar iubit. Dar nu țin minte despre ceva dispreț pentru soldați de vreo anumită naționalitate, cu atît mai mult despre conflicte. Pe prima linie toți eram ca frații, mergeam toți alături cu moartea, și nu aveam ce împărți.

Ce simțeați în timpul luptei: frică, patimă, excitare?

Știți, poate pentru că eram foarte tînăr, dar aveam o așa încredere, că voi rămînea în viață. Necătînd la moartea și sîngele din jur, nu știu de ce, aveam încredere că nu mi se va întîmpla nimic rău.

Care lupte le puteți evidenția, ca fiind cele mai grele?

Cele din timpul spargerii apărării germane în Polonia și cînd am cucerit Konigsbergul. Se consideră că regimentul nostru a întrat primul în oraș. Țin minte prima încercare: au pus compania noastră de asalt pe tancuri, și au trimis-o înainte. Și cui i-a venit în minte asemenea idee genială, caci asta este doar o țintă formidabilă? Nemții imediat ne-au bombardat în așa fel că din compania noastră nu au rămas mai mult de 20 de oameni… Mai apoi, în prezența noastră, un general striga la comandantul batalionului nostru, pentru că a băgat în mormînt ultimii oameni…

Acolo erau lupte de stradă foarte grele, o dată am participat chiar și la o luptă corp la corp…

Pentru ce ați fost decorat cu ordinul ”Gloria” de gradul III?

Pentru luptele lîngă Konigsberg, personal am avut acolo niște epizoade strălucite. Încă pînă a asalta prima linie de apărare, mi-au dat sarcina să ”astup” cu orice preț o cazemată. Ce să-i faci, m-am apropiat de el cît de aproape am putut și l-am impus să tacă… Iar odată am sprijinit cu foc un grup din șase geniști, care minau o fortificație. Mi-au spus că am fost propus către decorare, dar ordinul l-am primit îmediat după război. Într-o atmosferă solemnă, în fața careului, ne-a înmînat decorațiile comandantul regimentului.

Cum puteți aprecia soldații germani?

Erau mai pregătiți ca noi, dar în schimb nu erau la fel de rezistenți ca noi și mai slabi de fire. De pildă, se stăruiau să evite luptele corp la corp cu noi. Dar, știți, eu nu simțeam vreo ură deosebită față de soldați. În genere, aceștia erau oameni forțați, care erau nevoiți să execute ordinul. Cu mine s-a întîmplat un așa caz în ocupație, frontul deja era foarte aproape, vin acasă, iar pe patul nostru stă culcat un neamț, și-a acoperit fața cu o basma, și plînge… Și printre ei erau oameni diferiți. E clar, că luau de la noi produse, mai ales le plăceau ouăle, dar nu au făcut nimic, ceva, care să-mi provoace dorința de a mă răzbuna pe ei.

Ce atitudine aveați față de prizonierii germani?

Normală, cazuri de răfuială cu ei n-am văzut și nu țin minte.

Ce a fost, personal pentru Dumneavoastră, cel mai strașnic la război?

Pentru mine cel mai strașnic era atacul și lupta corp la corp. Bombardarea și tirul artileriei totuș nu chiar așa, pentru că acolo este un element al întîmplării, al norocului. Dar iată atunci cînd vezi direct inamicul, cînd el trage în tine… Și încă marșurile… Cînd divizia noastră a fost mutată din componența frontului al doilea Belorus în componența celui de al treilea, apoi o săptămînă întreagă am mers noaptea spre locul nou de dislocare. Omătul pînă la genunchi, totul ducem pe noi, groaznic…

Cum ați aflat despre Victorie? Cum ați sărbătorit?

Luptele s-au terminat pentru noi odată cu căderea Konigsbergului pe 10 aprilie, iar apoi unitatea noastră a fost dusă la Pillau. Acolo ne-am odihnit puțin și s-a început viața de toate zilele. Ceva sărbători deosebite cu ocazia Victoriei nu țin minte. Bucuria, desigur, era foarte mare, am tras în aer, am ținut un miting. Pe 22 iunie am partecipat la parada trupelor garnizoanei din Konigsberg. Iar deja pe 9 mai 2000 eu am participat la parada Victoriei în componența delegației moldovenești alcătuită din 15 persoane. Noi am petrecut la Moscova 10 zile de neuitat, totul a fost organizat la nivelul cel mai înalt.

Cînd ați fost lăsat la vatră?

De abia în 1951. Eu am terminat războil în grad de sergent-major, iar după absolvirea școlii regimentului am devenit plutonier al unei baterii de aruncătoare de mine de 120 mm. Unitatea noastră a fost trimisă la Kamciatka, practic într-un loc gol, pe toate ni le-am construit noi singuri acolo. Slujba nu era o povară, deja ne deprinsesem, iar relațiile între persoane erau minunate. Ce-i asta ”bunelizm” noi nici nu știam, în 7 ani de slujbă eu nu numai că nu am văzut, dar nici nu am auzit, că cineva să fie atins măcar cu un deget. Îmi propuneau să rămîn să slujesc mai departe, îmi dădeau gradul de locotenent, dar eu totuș am hotărît să mă întorc acasă.

Vă aduceți aminte adeseori despre război?

Atunci cînd eram tînăr, cînd nu-mi vedeam capul de griji și nevoi, aproape că nu-mi aminteam. Iar acum – în fiecare zi, și, cel mai important, atît de clar de parcă ar fi aevea… Îmi amintesc de tovarășii mei, de atacurile noastre, dar cel mai des îmi aduc aminte de cîmpul cu trupurile tovarășilor noștri uciși. Ca și cînd au tăiat o pădure, și numai cioturile se mai zăresc, pe ici, pe colo…

Interviul original aici

garshtya2
Ion Garștea cu tovarășii de luptă, mai 1945; I. A Garștea este în rîndul de jos, primul din stînga.
garshtya001
Foaia de decorare cu ordinul ”Gloria” de gradul III a lui I. A. Garștea

Anunțuri