ÎȘI AMINTESC VETERANII (III): CLAVDIA ANDREEVA (VORONA)

andreeva1

În preajma zilei de 9 mai, ziua Victoriei asupra nazi-fascizmului, continuăm să facem cunoștință cu mărturiile veteranilor moldoveni, partecipanți la al doilea Război Mondial.

De data aceasta nu sînt memoriile unui veteran propriu zis, dar oricum toate mărturiile celor care au trăit pe acele vremuri sînt prețioase, bucățică după bucățică ne permit să formăm mozaicul care ne reprezintă imaginea acelor timpuri tulburate.

”Eu m-am născut în anul 1937 în satul Marazli raionul Cetatea Albă al regiunii Odessa, iar pe atunci acest teritoriu întra în componența Regatului România. În familie eram doar doi copii – eu, născută în 1937 și sora mea mai mică, născută în ’43.

Cum se trăia pe timpul românilor?

Era mare sărăcie, dar aș spune că lumea o ducea înainte domol și ponderat. Locurile noastre sînt fără seamăn de multinaționale,însă oamenii au trăit întotdeauna în pace și înțelegere. Și din partea mamei, și din cea a tatălui eu sînt moldovancă, dar acasă nu vorbeam niciodată moldovenește, dar numai un ”surjic” local: un amestec de ucraineană, moldovenească și rusă, căci majoritatea locuitorilor satului nostru erau ucraineni. Dintotdeauna la noi lumea își spunea basarabeni, și nu aveau nimic contra românilor, dar iată că administrația lor nu prea o aveau la inimă. Și din cauza sărăciei, și pentru disciplina bîtei din școală, și pentru că nu erau posibilități de a da copiilor studii complete, căci trebuiau plătiți bani grei pentru ele, de aceea toți așteptau cu nerăbdare întoarcerea rușilor.

Ce amintiri v-au rămas despre război?

Chiar dacă aveam numai patru anișori, dar țin minte cum în ’41 au venit nemții. Casa noastră era mai arătoasă, de aceea ei au hotărît să se încartiruească la noi. Nu pot spune că erau răi. Da, fără să ceară voe luau alimente, dar în general nu atingeau pe nimeni, chiar ne ofereau ciocolată. Ce-i drept, o dată mama a îndrăznit să-și exprime indignarea, că ei au ocupat jumătate de casă, dar unul din nemți drept răspuns cînd a lovit o dată cu piciorul în ușă, că tata imediat a și pus-o la locul ei… Țin minte, au trecut prin satul nostru și cavaleriștii italieni. Noi aveam doi cai, apoi unul l-au luat, iar în locul lui ne-au lăsat unul rănit.

Iar în anul ’42 pe tata l-au recrutat în armata română. Nu numai pe el, dar și pe mulți alți bărbați din satul nostru, printre care și pe fratele mamei. Pînă în ziua de azi nu cunosc amănunte, dar se vede că pe front s-a întîmplat ceva și ei au înțeles că trebue să fugă acasă. Toți au fugit, s-au întors acasă și tata cu fratele mamei. Zdrențuroși, slăbiți rău de tot… Nu se știe cum s-ar fi terminat treaba, dar în situația ceea i-au salvat niște cunoscuți nemți. În împrejurimile noastre doar erau așezările coloniștilor germani, și, de pildă, chiar lîngă satul nostru, numai la un kilometru și jumătate, practic noi sîntem unul întreg, era situată anume o localitate germană – Mansburg. Aceste așezări nemțești erau mai înstărite, de aceea foarte multă lume lucra în gospodăriile lor. De exemplu, mama mea lucra în bucătărie la o familie, și ei se purtau cu ea ca cu o fiică. Iar cînd fasciștii i-au impus să plece în Germania, i-au dăruit mamei niște lucruri și mobilă.

Iar cu tatăl verișoarei mele s-a întîmplat o asemenea istorie. Cînd a murit soția lui, în 1940, a hotărît să se mute cu traiul în satul nemțesc Romanovka, pentru că avea acolo o mulțime de prieteni. Și în timpul războiului, nu mai știu cum, dar s-a întîmplat să fie primar într-un sat sub Nikolaev, și pentru aceasta, după război, a fost arestat și condamnat. Însă mai apoi ne povestea că, din prostie, făcea și el la fel ca prietenii săi, și de aceea a și pățit-o.

La voi în sat trăiau evrei?

La noi în sat nu erau deloc, dar în schimb foarte mulți erau în Cetatea Albă. Ce s-a întîmplat cu ei în timpul războiului, nu știu, dar deja mai tîrziu am auzit că unii orășeni îi ascundeau la ei pe tot parcursul ocupației. Părinții mei aveau un chirurg cunosscut, taman din Cetatea Albă, care tot războiul a slujit în Armata Roșie și a rămas în viață, dar iată că toată familia lui, toți pînă la unul au murit în timpul ocupației…

Țin minte foarte bine cum prin satul nostru se retrăgeau nemții în anul ’44. Dacă în ’41 se simțea la ei îndrăzneala biruitorilor, apoi la înapoere erau de nerecunoscut: erau atît de zdrențuroși, nefericiți, plini de păduchi și neagresivi, că chiar îți era milă de ei… Țin minte, aceasta a fost chiar înainte de paști, mama a copt cozonaci pentru noi, și i-a ascuns pe sub paturi și prin dulapuri. Iar nemții, cînd întrau în casă, bineînțeles, simțeau mirozna, dar nu-i puteau găsi. În privința aceasta nemții s-au dovedit a fi uimitor de ingenui. Iată românii, cu totul altă treabă, aceia aveau să-i găsească și sub pămînt…

Încă o întîmplare. Cînd în primăvara anului 1944 mergeau luptele pentru Odessa, lîngă satul nostru a căzut și a ars un avion sovetic. Osemintele aviatorului au fost înmormîntate în cimitirul nostru, dar cum s-a întîmplat. Preotul ortodox, dintr-o oarecare pricină lipsea, și atunci l-au chemat pe cel catolic din Mansburg să facă slujba. Iar deja după război au venit rudele aviatorului cela și i-au purtat rămășițele pămîntești la baștina sa.

Țin bine minte și ziua cînd ne-au eliberat. Peste drum de noi era o casă foarte bună, și o dată, dimineața, ne uităm, lîngă ea stăteau motocicletele Armatei Roșii, și o fată care fugea foarte iute. Mai tîrziu lumea spunea ce ea era o cercetașă. Toți sătenii erau foarte bucuroși, că s-au întors rușii, dar iată cînd s-a pornit colectivizarea, a început o mare nemulțumire… Dar prin părțile noastre era în așa fel, că puterea se schimba foarte des, de aceea lumea era obișnuită să se adapteze împrejurărilor și să nu-și exprime indignarea cu glas tare.

Dar cînd în timpul foametei anilor 1946-1947 au murit mulți oameni, atunci indignarea nu mai avea limite… De pildă, un asemenea epizod a provocat indignarea generală. La noi popușoii se samănă în felul următor. Mai multe grăunțe la un loc, iar mai apoi se uită, care stiblă e mai puternică, aceea o lăsau, iar celelalte le tăiau, și cu ele se hrăneau vitele. Deci numai imaginați-vă, pe acea vreme foarte grea, cînd lumea chiar murea de foame, pentru ”furtul” acestei mase verzi ofilite au fost arestate și supuse unui proces exemplar trei femei. Una din ele avea un copil sugaci… Aceasta era atît de strașnic, încît lumea îi pomenea cu cuvinte de bine pe români… Iar bunica mea a spus chiar așa: ”Noi doar v-am așteptet atît de mult, dar asta  rușii au venit, ci niște diavoli…”. De aceea cînd a murit Stalin, la noi nimeni nu spunea ”Stalin a murit”, dar numai ”Stalin a zdohnit!”, și își făceau semnul crucii… Iar o mătușă de-a mea, cînd a văzut în manuale fotografiile lui Lenin și Stalin a spus așa: ”Aceștia doar sînt diavoli, voi chiar nu vedeți?!”

Și încă mai țin minte o întîmplare, de la care tot satul era pur și simplu îngrozit. Despre ea ne-au povestit ofițerii care trăiau în casa noastră. Părinții erau cu ei în relații foarte bune, de aceea ei își permiteau să poarte convorbiri confidențiale. Deci, iată acești ofițeri povesteau, că în unitatea lor, care era dislocată lîngă satul nostru, l-au împușcat pe ”fiul regimentului”, adică practic pe un adolescent… O fi fost așa sau nu, nu știu, dar parcă numai din cauza că acela era de naționalitate calmuc. Și acești militari înșiși recunoșteau, că nu li se ridica mîna la băiatul cela, însă ordinul este ordin…

Dar și față de noi în perioada aceea puterea nu avea încredere deplină. De pildă, în primii ani de după război, mulți băeți din satul nostru vroiau să se înscrie la școli militare, dar pe ei nu-i primeau, și lumea spunea, că pur și simplu n-au încredere în noi…

Tatăl dumneavoastră nu a fost recrutat în Armata Roșie?

A fost recrutat și a ajuns pînă la Berlin. Soțul meu chiar ține minte că el a fost decorat cu două medalii ”Pentru vitejie”, ”Pentru cucerirea Berlinului” și ”Pentru victoria asupra Germaniei”. Dar imediat după război lumea mai mult se gîndea cum să cîștige o bucățică de pîne, și față de decorații nu era aceiaș atitudine ca în ziua de azi. Nu erau considerate lucruri de preț, și eu țin minte cum mama îi dădea sorei mai mici decorațiile tatei în loc de jucării.

Tata slujea ca sanitar, și povestea că luptele eru strașnice, iar oamenii nu erau cruțați defel… Gloanțele așa și șuerau în jur, iar ei erau mînați și mînați înainte… Și în genere, după cuvintele lui, foarte mulți recruți mureau pentru că erau aruncați imediat în iad absolut nepregătiți și neînvățați. Dar iată că el nu a fost nici chiar rănit, cu toate că mulți consăteni de-ai noștri au murit… Au murit, de pildă, nepoții mai mari ai mamei – verișorii mei.

Mai ales mi s-a întipărit în minte, că tata nicidecum nu putea înțelege, pentru ce i-a trebuit lui Hitler să ne atace… De ce lor, atît de bogați, le-a trăsnit în cap să-i atace pe niște sărăntoci și să-și rupă șira spinării din cauza aceasta…

Ce vă aduceți aminte imediat, cînd auziți cuvîntul război?

Cînd soldații sovetici au întrat cu motocicletele în satul nostru. Și, desigur, întoarcerea tatălui. Anume sărbătoarea Victoriei nu o țin minte, dar iată întoarcerea lui îmi stă în fața ochilor ca cînd a fost eri… El s-a întors toamna. A venit noaptea și eu m-am trezit fiindcă mama striga de bucurie… Căci la noi în sat doar cîțiva oameni s-au întors, și aceia schilozi… ”

Interviul original

Anunțuri